LÁUR, lauri, s.m. 1. Dafin. (La pl.) Frunzele dafinului (cu care se încununau odinioară eroii, poeţii, oratorii); fig. glorie, victorie. ♢ Expr. A culege lauri = a avea succese, a deveni celebru. A se culca pe lauri = a se mulţumi cu succesele obţinute şi a nu duce activitatea mai departe. 2. Arbust cu frunze persistente şi lucioase, cu flori mici şi cu fructe roşii (Ilex aquifolium). 3. Plantă veninoasă cu miros neplăcut, cu flori mari albe şi cu fructul o capsulă ţepoasă; ciumăfaie (Datura stramonium). ♢ Expr. (Fam. în fraze interogative sau exclamative) Am mâncat laur(i) sau doar n-am mâncat laur(i) = doar nu-s nebun. – Lat. laurus.

LÁUR s. 1. v. ciumăfaie. 2. v. dafin.

láur s. m., pl. láuri

LÁUR ~i m. 1) Arbust meridional cu frunze persistente, lucioase şi aromatice, folosite drept condiment; dafin. Frunze de ~. ♢ Cunună de ~i cunună din frunzele acestui arbust oferită în trecut oamenilor iluştri în semn de înaltă preţuire. A culege ~ii a deveni celebru. A se culca pe ~i a fi satisfăcut de succesele obţinute cândva. 2) Plantă erbacee veninoasă cu miros neplăcut, cu flori mari albe şi cu fructul o capsulă ţepoasă, folosită în medicină. ♢ A mâncat ~ (sau ~i) sau doar n-am mâncat ~i! doar nu şi-a (sau mi-am) ieşit din minţi; vezi bine, n-a (sau n-am) înnebunit. /<lat. laurus