LÉUCĂ, leuci, s.f. Parte a carului formată dintr-un lemn încovoiat, cu un capăt îmbucat în osie şi cu celălalt prins de loitră, spre a o sprijini. ♢ Expr. A fi lovit (sau bătut, pălit, trăsnit) cu leucă (în cap) = a) a fi zăpăcit, prostănac, idiot; b) a fi beat. – Din bg. levka.

LÉUCĂ s. (TEHN.) (reg.) mănuşă, mână, (Munt. şi Dobr.) suian. (~ la car.)

léucă s. f. (sil. leu-), g.-d. art. léucii; pl. leuci

LÉU//CĂ ~ci f. Piesă de lemn încovoiată, prinsă cu un capăt de osie, iar cu celălalt capăt de carâmb, care susţine căruţa sau carul. ♢ A fi pălit (sau bătut, trăsnit, lovit) cu ~ca (în cap) a fi zăpăcit, ţicnit; prostănac. [G.-D. leucii; Sil. leu-] /<bulg. levka