MORÁLĂ, morale, s.f. 1. Ansamblul normelor de convieţuire, de comportare a oamenilor unii faţă de alţii şi faţă de colectivitate şi a căror încălcare nu este sancţionată de lege, ci de opinia publică; etică. ♦ Comportare (lăudabilă); moravuri. 2. Disciplină ştiinţifică care se ocupă cu normele de comportare a oamenilor în societate; (concr.) carte care cuprinde aceste norme; etică. 3. (Fam.) Dojană, mustrare. ♦ Concluzie moralizatoare cuprinsă într-o scriere, mai ales într-o fabulă; învăţătură. – Din lat. moralis, fr. morale.

MORÁLĂ s. 1. etică. (~ unei societăţi date.) 2. în-văţătură, pildă, (rar) moralitate, (înv.) matimă. (~ unei fabule.) 3. v. ceartă.

morálă s. f., g.-d. art. morálei; pl. morále

MORÁL//Ă ~e f. 1) Formă a conştiinţei sociale care reflectă şi fixează idei, concepţii, convingeri privind comportarea individului în societate. 2) Disciplină care se ocupă cu studiul acestei forme a conştiinţei sociale. 3) Observaţie cu caracter moralizator. 4) Concluzie moralizatoare dedusă dintr-un eveniment sau dintr-o operă literară. [G.-D. moralei] /<lat. moralis, fr. morale

MORÁLĂ s.f. 1. Formă a conştiinţei sociale care cuprinde anumite idei, concepţii, convingeri privind normele de convieţuire şi de comportare a oamenilor în raporturile dintre ei şi faţă de societate. 2. (Fam.) Mustrare, dojană. 3. Parte a unei fabule care conţine o învăţătură; concluzie moralizatoare desprinsă dintr-o scriere literară. [Cf. fr. morale, lat. moralis].