MUŞCÁ, muşc, vb. I. l. Tranz. A apuca cu dinţii şi a strânge tare (provocând durere, rănind sau sfâşiind). ♢ Expr. A-şi muşca mâinile (sau degetele) = a) a se căi amarnic; b) a se înfuria. A-şi muşca limba (sau buzele) = a-şi ascunde un sentiment puternic, a se stăpâni. A-l muşca pe cineva de inimă să... = a se lăsa ispitit să..., a fi cât pe-aci să... A muşca pământul = a cădea la pământ (rănit sau mort); p. ext. a muri (1). ♦ (Despre insecte) A pişca, a înţepa; a pricinui durere, usturime. ♦ Fig. A provoca cuiva o senzaţie chinuitoare, neplăcută (de frig, foame etc.). 2. Intranz. şi tranz. A rupe cu dinţii o porţiune dintr-un aliment (pentru a mânca). 3. Tranz. Fig. A ataca cu vorbe răutăcioase, sarcastice; a înţepa. – Et. nec.

MÚSCĂ, muşte, s.f. I. 1. Denumire dată mai multor genuri de insecte cu aparatul bucal adaptat pentru supt, dintre care cea mai cunoscută (Musca domestica) trăieşte pe lângă casa omului; p. gener. (pop.) nume dat oricărei insecte mici, zburătoare, căreia nu i se cunoaşte numele. ♢ Expr. Să se audă musca! = să fie tăcere deplină, să fie linişte perfectă. Rău de muscă = a) (despre cai) nărăvaş; b) (despre oameni) care nu-şi poate înfrâna simţurile; senzual. A cădea (sau a se băga) ca musca-n lapte = a sosi undeva într-un moment rău ales sau interveni într-o discuţie în mod nepotrivit. A fi (sau a se şti, a se simţi) cu musca pe căciulă = a fi (sau a se şti, a se simţi) vinovat. A se aduna (sau se strânge, a veni) ca muştele (la miere) = a se aduna undeva în număr mare. A muri ca muştele = a muri în număr foarte mare. A se speria de toate muştele = a se speria de orice fleac, de toate nimicurile. ♢ Compuse: musca-ţeţe = insectă din Africa ecuatorială, care transmite boală somnului (Glossina palpalis); muscă-columbacă = insectă de circa 5 mm lungime, care inoculează la vite şi la oameni o substanţă foarte toxică (Simulium columbaezensis); muscă-verde = insectă de culoare verde, cu reflexe metalice, care depune ouăle pe cadavre, pe alimente (mai ales pe carne) etc. (Lucilia caesar); muscă-cenuşie-de-carne = insectă de culoare cenuşie, care depune larvele pe alimente, pe carne etc. (Sarcophaga carnaria); muscă-de-cal = insectă de culoare brună-roşcată, parazită pe suprafaţa corpului unor animale (Hippobosca aequina); musca-cireşelor = insectă de culoare neagră care depune ouă în cireşe în perioada coacerii (Rhagoletis cerasi); muscă-de-varză = insectă ale cărei larve atacă varza şi alte plante din familia cruciferelor (Chortophila brassicae); muscă-mare (sau -albastră, -de-carne) sau musca-hoiturilor = specie de muscă mare, cu abdomenul albastru lucios, care îşi depune ouăle pe cadavre, pe alimente etc. (Calliphora vomitoria); muscă-beţivă = insectă foarte mică, care trăieşte în roiuri şi îşi depune ouăle în must (Drosophila funebris sau fenestrarum). ♦ Muscă artificială = imitaţie de insecte sau de larve, montată pe cârligul de pescuit şi folosită ca momeală pentru peşti. 2. (Înv. şi pop.) Albină. II. P. anal. 1. (La oameni) Smoc de păr lăsat să crească sub buză inferioară. ♦ Mustaţă foarte mică. 2. (Reg.) Cavitate înnegrită pe care o prezintă dinţii calului, după care i se poate aprecia vârsta. 3. (Pop.) Vână neagră la rădăcina nasului (evidentă la unele persoane). 4. (La tir) Punct negru situat în mijlocul panoului de tragere; (la pl.) lovituri în centrul ţintei. 5. (Reg.) Punct de broderie la cusăturile cu motive naţionale. 6. (Sport) Categorie de greutate în care sunt încadraţi sportivii între 48 şi 51 kg la box, iar la lupte juniorii până la 49 kg şi seniorii până la 52 kg. – Lat. musca.

MUŞCÁ vb. v. aţâţa, chinui, consuma, frământa, îmboldi, îndemna, munci.

MUŞCÁ vb. 1. (reg.) a încolţi. (L-a ~ un câine.) 2. a înţepa.

MÚSCĂ s. v. albină, gânganie, gâză, hexapod, insectă, mişină.

MÚSCĂ s. (ENTOM.) 1. (Musca domestica) (înv. şi reg.) muşiţă, (reg.) bâză, gâză. 2. musca-calului (Gastrophitus equi) = (înv. şi reg.) sclepţ, (reg.) muscoi, tăun, gâza-calului, muscă-crăiască, strechea-cailor, trântor-de-cai; musca hoiturilor v. muscă-albastră; muscă-albastră (Calliphora vomitoria) = musca hoiturilor, muscă de carne, muscă-mare, (reg.) boanză, boarnă, musca-hanţului, muscă-năzdrăvană; muscă-beţivă v. muşiţă; muscă columbacă (Simulium columbaczensis) = (reg.) goangă-de-marhă, muscă-d-a-mică, muscă-năprasnică, muscă-otrăvitoare, muscă-rea, muscă-veninoasă; muscă de carne v. muscă-albastră; muscă-mare v. muscă-albastră.

múscă s. f., g.-d. art. múştei; pl. múşte

muşcá vb., ind. prez. 1 sg. muşc, 2 sg. muşti, 3 sg. múşcă; conj. prez. 3 sg. şi pl. múşte

A MUŞCÁ muşc 1. tranz. 1) A apuca cu dinţii strângând (până la durere, rănire, învineţire, rupere etc.). ♢ A-şi ~ mâinile a regreta amarnic, considerându-se vinovat de ceva; a se căi. A-şi ~ limba a regreta mult cele spuse anterior. ~ pământul (sau ţărâna) a cădea la pământ rănit sau mort. 2) (despre unele animale, mai ales despre insecte) A înţepa producând o senzaţie dureroasă; a mânca; a ciupi; a pişca. M-a ~t un şarpe. 3) fig. (despre ger, soare etc.) A produce o senzaţie dureroasă; a pişca. 4) (o bucată dintr-un aliment) A rupe cu dinţii pentru a mânca. 5) fig. A ataca răutăcios cu ironii sau cu vorbe; a înţepa; a înghimpa; a împunge. 2. intranz. (mai ales despre câini) A avea obiceiul de a ataca, rănind cu dinţii. /Orig. nec.

MÚSC//Ă múşte f. 1) Insectă din ordinul dipterelor, cu două aripi subţiri şi cu aparatul bucal adaptat pentru înţepat şi pentru supt. ~-de-casă. ♢ A se aduna (sau a se strânge, a se grămădi, a veni) ca muştele la miere a se aglomera într-un loc (unde este rost de câştig uşor, fără muncă). (Să se audă) ~a! să fie linişte perfectă. A se simţi (sau a se şti) cu ~a pe căciulă a se simţi vinovat de ceva. Nu toate muştele fac miere nu oricine (poate) face bun şi folositor. 2) pop. Orice insectă mică zburătoare. 3) Semn negru în mijlocul panoului de tragere. [G.-D. muştei] /<lat. musca