NATÍV, -Ă, nativi, -e, adj. 1. (Despre însuşiri) înnăscut, natural (I 4); firesc. 2. (Chim.; despre elemente, mai ales despre metale) Care se găseşte în zăcămintele din scoarţa pământului în stare pură, necombinată cu alte substanţe. – Din lat. nativus, fr. natif, germ. nativ.

NATÍV adj. 1. v. înnăscut. 2. curat, neamestecat, pur, (înv. şi reg.) safi, (Transilv. şi Bucov.) prisnic, (înv.) prisne, (fig.) virgin. (Aur ~.)

natív adj. m., pl. natívi; f. sg. natívă, pl. natíve

NATÍV ~ă (~i, ~e) 1) Care aparţine cuiva din naştere; înnăscut. 2) (despre metale şi unele minerale) Care se găseşte în natură în stare pură; care nu este combinat cu alte substanţe. Aur ~. /<lat. nativus, fr. natif, germ. nativ

NATÍV, -Ă adj. 1. Înnăscut; natural. 2. (Despre elemente chimice) Care se găseşte (liber) în natură, necombinat cu alte substanţe; pur. [Cf. fr. natif, lat. nativus].