OTÉL, oteluri (otele), s.n. V. hotel.

OŢÉL, (2) oţeluri, (3) oţele, s.n. 1. Aliaj de fier cu carbon (şi cu alte elemente), întrebuinţat pentru rezistenţa, duritatea, tenacitatea şi elasticitatea lui. ♢ Loc. adj. De oţel = asemenea oţelului (ca tărie, rezistenţă sau culoare). 2. (La pl.) Diverse sorturi de oţel (1); p. ext. obiecte fabricate din acest aliaj. ♦ (Rar; la pl.) Ţinte, cuişoare cu capul lat şi strălucitor. 3. (Înv.; la pl.) Mecanism de declanşare la puştile şi pistoalele de tip vechi, alcătuit din cocoş, cremene şi amnar. ♢ Expr. A fi iute (sau slab) de oţele = a fi iute (sau slab) din fire. ♦ P. ext. Armă. – Din sl. ocĕlŭ.

OŢÉL s. (Mold. şi Bucov.) criţă. (Bară de ~.)

oţél (aliaj) s. n., (soiuri) pl. oţéluri

OŢÉL ~uri n. 1) Aliaj de fier, carbon şi alte elemente (crom, nichel, wolfram etc.), foarte dur, rezistent şi elastic, de culoare argintie-cenuşie. ♢ De ~ (sau tare ca ~ul) foarte tare, foarte rezistent. Braţ de ~ braţ viguros. Voinţă de ~ voinţă fermă, nestrămutată. ~ aliat oţel care, pe lângă carbon, mai conţine şi alte elemente (crom, nichel etc.). 2) la pl. Varietăţi ale acestui aliaj. /<sl. ocelu

OTÉL s.n. v. hotel.