OBIECTÁ, obiectez, vb. I. Tranz. A face o obiecţie; a arăta argumentele pentru care se contestă ceea ce susţine altcineva; a contesta, a invoca motive, a găsi pricină. – Din obiecţie.

OBIECTÁ vb. a reproşa, a spune, a zice, (înv.) a prici, a remonstra. (N-am ce ~, totul a fost perfect.)

obiectá vb. (sil. -biec-; mf. ob-), ind. prez. 1 sg. obiectéz, 3 sg. şi pl. obiecteáză

A OBIECT//Á ~éz tranz. A aduce în calitate de argumente contrare, manifestându-şi dezacordul cu cele spuse de interlocutor; a înainta ca obiecţie. /Din obiecţie

OBIECTÁ vb. I. tr. A ridica o obiecţie; a spune ceva contrar; a contesta. [Pron. o-biec-. / < lat. obiectare, cf. fr. objecter].