OFÍCIU, oficii, s.n. 1. Denumire dată unor servicii ale unor întreprinderi sau instituţii; serviciu (administrativ); local, birou al acestui serviciu. 2. Îndatorire (specială), funcţie, slujbă. ♢ Loc. adj. şi adv. Din oficiu = (care este) în conformitate cu o dispoziţie dată de o autoritate (şi nu la cererea cuiva); fig. în mod automat. ♦ (Înv.) Decizie, decret domnesc. 3. (La pl.) Ajutor, serviciu, înlesnire. ♢ Bune oficii = intervenţie binevoitoare în scopul unei concilieri; servicii făcute cuiva. ♦ Rol, funcţie. 4. Slujbă bisericească, serviciu religios. 5. (Rar) Încăpere anexă a sufrageriei, în care se pregătesc cele necesare pentru servirea mesei. [Var.: (înv.) ofís s.n.] – Din lat. officium, germ. Offizium, fr. office.

OFÍCIU s. I. 1. datorie, îndatorire, obligaţie, rol, sarcină. (Şi-a îndeplinit bine ~ de gazdă.) 2. v. ser-viciu. II. v. agenţie.

ofíciu s. n. [-ciu pron. -ciu], art. oficíul; pl. ofícii

OFÍCI//U ~i n. 1) Serviciu administrativ special în cadrul unei întreprinderi sau instituţii. ~ poştal. ~ comercial. ♢ Din ~ a) în conformitate cu o dispoziţie a autorităţilor oficiale; b) în mod automat. 2) Local al acestui serviciu. 3) înv. Decret domnesc. 4): ~ divin slujbă religioasă. /<lat. officium, germ. Offizium, fr. office

OFÍCIU s.n. 1. Serviciu (administrativ); local, birou al acestui serviciu. ♢ Din oficiu = fără a fi cerut; ca un serviciu obligatoriu; (în mod) oficial. 2. Funcţie, îndatorire, slujbă. 3. (la pl.) Servicii, ajutoare, înlesniri. ♢ Bune oficii = intervenţie diplomatică a unui stat în vederea împăcării unor state în litigiu sau beligerante. 4. Slujbă religioasă. 5. Mică încăpere lângă sufragerie în care se depozitează cele necesare pentru servirea mesei; cămară. [Pron. -ciu, var. ofiţiu s.n. / cf. lat. officium, germ. Offizium, fr. office].