OMOGÉN, -Ă, omogeni, -e, adj. 1. Care are o alcătuire sau o structură unitară, care prezintă omogenitate; nediferenţiat. 2. (Mat.; despre funcţii cu mai multe variabile) A cărei valoare rămâne proporţională pentru variabile proporţionale. – Din fr. homogène, germ. homogen.

Omogen ≠ eterogen, neomogen

OMOGÉN adj. unitar, (fig.) închegat, monolitic, sudat. (O echipa ~; un ansamblu ~.)

omogén adj. m., pl. omogéni; f. sg. omogénă, pl. omogéne

OMOGÉN ~ă (ĩ, ĕ) 1) Care este constituit din părţi componente de acelaşi gen; cu structură uniformă. 2) mat. (despre funcţii, polinoame) Care au termeni de acelaşi grad în raport cu ansamblul de variabile; cu termeni de acelaşi grad. /<fr. homogene, germ. Homogen

OMOGÉN, -Ă adj. 1. Care prezintă omogenitate; de acelaşi fel, de aceeaşi substanţă, de aceeaşi natură. ♦ Ale cărui părţi se unesc sau au o structură unitară. 2. (Mat.; despre funcţii cu mai multe variabile) Ale cărei valori rămân proporţionale pentru variabile proporţionale. [Var. homogen, -ă adj. / < fr. homogène, cf. gr. homos – asemănător, genos – gen].