ORBÍTĂ, orbite, s.f. 1. Traiectorie în formă de curbă (închisă) pe care o parcurge un mobil. ♦ Drumul real parcurs de un astru. ♢ Orbită aparentă = drumul aparent proiectat pe bolta cerească pe care se deplasează un corp ceresc. 2. Fiecare dintre cele două cavităţi osoase ale craniului, în care se află globul ocular. 3. Fig. Sfera sau mediul unei activităţi oarecare; sferă de acţiune sau de influenţă. – Din fr. orbite, lat. orbita.

ORBÍTĂ s. 1. (ASTRON.) (rar) cerc, (înv. şi pop.) crug. 2. (ANAT.) (pop.) găvan, scovârlie, văgăună, (înv. şi reg.) melci. (~ a ochiului.)

orbitá vb., ind. prez. 3 sg. şi pl. orbiteáză

orbítă s. f., pl. orbíte

ORBÍT//Ă ~e f. 1) Traiectorie curbă a unui corp ceresc, având drept sursă de mişcare un alt corp ceresc. 2) Cavitate osoasă în care se află globul ocular. 3) fig. Sferă de acţiune sau de influenţă. /<fr. orbite, lat. orbita

ORBÍTĂ s.f. 1. Traiectorie închisă a unui corp ceresc. ♦ (Mec.) Traiectorie închisă parcursă de un mobil, de un electron. 2. Cavitate osoasă a craniului în care este aşezat ochiul. 3. (Fig.) Sferă de activitate; sferă de influenţă. [< fr. orbite, cf. it. orbita].