PÁNTĂ, pante, s.f. 1. Porţiune de teren cu suprafaţa înclinată faţă de planul orizontal, care formează de obicei versantul unei forme de relief; povârniş, coastă. ♢ Loc. adv. şi adj. În pantă = înclinat, pieziş. ♢ Expr. A cădea (sau a aluneca) pe panta... (sau pe o pantă...) = a) a se lăsa prins, antrenat de...; b) a se îndrepta către..., a duce către... 2. Unghi ascuţit format de o dreaptă sau de un plan cu dreapta sau cu planul orizontal; tangenta trigonometrică a acestui unghi; înclinare faţă de orizontală. – Din fr. pente.

PÁNTĂ s. (GEOGR.) clină, coastă, coborâş, costişă, muchie, povârniş, pripor, repeziş, scoborâş, versant, (rar) prăvălac, prăvăliş, (înv. şi reg.) piază, scapăt, (reg.) pieptan, pieptar, piezişea, povârghie, prăval, prăvălitură, răpăguş, (prin Munt.) aplecuş, (înv.) bair, povârnitură, (fig.) şold. (~ a unui deal.)

pántă s. f., pl. pánte

PÁNT//Ă ~e f. 1) Porţiune de teren cu suprafaţa înclinată; povârniş; coastă; versant. ♢ A aluneca (sau a cădea) pe o ~ a se lăsa atras. 2) fig. Tendinţă spre viaţa uşoară şi spre rău. 3) mat. Unghi ascuţit format de o dreaptă sau de un plan cu o dreaptă sau cu un plan orizontal; declivitate. 4) Tangentă trigonometrică a acestui unghi. /<fr. pante

pánţă, pánţe, s.f. (reg.) veston de pânză cu care de îmbracă minerii.

PÁNTĂ s.f. 1. Înclinare, coastă, povârniş al unui teren, al unei suprafeţe; porţiune din traseul unei şosele pe care vehiculele circulă coborând. 2. (Mat.) Unghi format de o dreaptă cu o orizontală sau cu un plan orizontal; tangentă trigonometrică la acest unghi. [< fr. pente < pendre – a atârna].