PATRIMÓNIU, patrimonii, s.n. 1. (Jur.) Totalitatea drepturilor şi a obligaţiilor cu valoare economică, precum şi a bunurilor materiale la care se referă aceste drepturi, care aparţin unei persoane (fizice sau juridice); (sens curent) bun moştenit prin lege de la părinţi (sau de la rude); avere părintească. ♢ Separaţie de patrimoniu = separare legală a bunurilor personale ale cuiva de bunurile moştenite sau a averii soţului de zestrea soţiei. 2. Totalitatea bunurilor care aparţin colectivităţii şi sunt administrate de către organele statului; bun public. ♦ Bunuri spirituale care aparţin întregului popor (fiind transmise de la strămoşi); moştenire culturală; p. ext. bunuri spirituale, culturale etc. care aparţin omenirii întregi. – Din lat. patrimonium, fr. patrimoine.

PATRIMÓNIU s. 1. v. moştenire. 2. (JUR.) (înv.) baştină. 3. (JUR.) bun public.

patrimóniu s. n. (sil. -tri-) [-niu pron. -niu], art. patrimóniul; pl. patrimónii, art. patrimóniile (sil. -ni-i-)

PATRIMÓNI//U ~i n. 1) Bun material moştenit de la părinţi; posesiune ereditară. 2) Totalitate de bunuri (materiale sau spirituale) care aparţine unei colectivităţi; bun public. /<lat. patrimonium, fr. patrimoine

PATRIMÓNIU s.n. Bunuri moştenite prin lege de la părinţi; bunuri de familie. ♦ Bunurile, veniturile care aparţin unei persoane, unei colectivităţi, unui stat etc.; bun public. [Pron. -niu. / < lat. patrimonium, cf. fr. patrimoine, it. patrimonio].