PERFECŢIÚNE, perfecţiuni, s.f. Însuşirea de a fi perfect, starea a ceea ce este perfect; desăvârşire. ♢ Loc. adv. La perfecţie = în mod desăvârşit, perfect. ♦ (Concr.) Lucru sau fiinţă perfectă, desăvârşită. [Pr.: -ţi-u-, – Var.: perfécţie s.f.] – Din lat. perfectio, -onis, fr. perfection.

Perfecţiune ≠ imperfecţiune

PERFECŢIÚNE s. 1. v. sublim. 2. desăvârşire, (livr.) impecabilitate, (rar) sublimitate, (înv.) săvârşire. (~ unei creaţii artistice.) 3. v. desăvârşire.

perfecţiúne s. f. (sil. -ţi-u-), g.-d. art. perfecţiúnii; (lucruri, fiinţe) pl. perfecţiúni (şi perfécţie, în loc. adv. la ~)

PERFECŢIÚN//E ~i f. 1) Caracter perfect. 2) Lucru sau fiinţă perfectă. [G.-D. perfecţiunii; Sil. -ţi-u-] /<lat. perfectio, ~onis, fr. perfection

PERFECŢIÚNE s.f. Caracterul a ceea ce este perfect; desăvârşire. [Pron. -ţi-u-, var. perfecţie s.f. / cf. fr. perfection, lat. perfectio].