POLÉI¹, poleiuri, s.n. Strat subţire de gheaţă, continuu şi neted, care acoperă uneori porţiuni din suprafaţa solului, arborii sau obiectele care se află în aer liber şi care este format prin îngheţarea apei provenite din ploaie sau din topirea zăpezii. ♦ Fig. Strălucire, lustru, luciu. ♦ (Reg.) Promoroacă, chiciură. – Din polei² (derivat regresiv).

POLEͲ, poleiesc, vb. IV. 1. Tranz. A acoperi un obiect cu un strat subţire de aur sau de argint în scopul protejării sau al înfrumuseţării; a sufla cu aur sau cu argint. ♦ A înveli într-o foiţă subţire de staniol, de hârtie colorată etc. 2. Tranz. şi refl. Fig. A străluci sau a face să strălucească; a (se) învălui într-o lumină aurie sau argintie. ♦ Tranz. A înfrumuseţa, a prezenta într-o lumină strălucitoare o situaţie, un aspect, o idee, o împrejurare etc. – Din sl. polijati.

POLÉI s. v. apărătoare, chiciură, promo-roacă.

POLEÍ vb. a sufla, (înv. şi pop.) a spoi. (A ~ un obiect cu aur.)

POLÉI s. (MET.) gheţuş, (înv. şi reg.) polediţă, (reg.) poleială, policie, sticluş. (Afară e ~.)

poléi s. n., art. poléiul

poleí vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. poleiésc, imperf. 3 sg. poleiá; conj. prez. 3 sg. şi pl. poleiáscă

A POLE//Í ~iésc tranz. 1) (obiecte sau piese de metal) A acoperi cu metal inoxidabil (în scop protector sau/şi decorativ); a sufla; a spoi. 2) fig. (despre lumină sau surse de lumină) A învălui într-o lumină strălucitoare; a face să strălucească (ca poleiul). 3) fig. (stari de lucruri, situatii etc.) A prezenta într-o lumină mai favorabilă decât este în realitate; a înfrumuseţa. /<sl. polijati

POLÉ//I ~iuri n. 1) Strat subţire de gheaţă format pe suprafaţa solului, pe copaci, pe orice obiect lăsat în aer liber. 2) fig. Luciu al suprafeţei unor obiecte. /v. a polei

poléi¹ s.m. (reg.) plantă asemănătoare cu busuiocul, ce creşte prin luminişurile pădurii; busuiocul-cerbilor.

poléi² s.m. pl. (reg.) nume dat unor fiinţe supranaturale din basme.