PREFAŢÁ, prefaţez, vb. I. Tranz. A scrie prefaţa unei cărţi (a altcuiva). – Din fr. préfacer.

PREFÁŢĂ, prefeţe, s.f. Text cu caracter explicativ, uneori analitic, precedând o operă literară sau ştiinţifică, în care este expus planul lucrării, se dau referiri bibliografice, critice etc.; precuvântare; predoslovie. – Din fr. préface, lat. praefatio.

A prefaţa ≠ a postfaţa

Prefaţă ≠ epilog, postfaţă

PREFÁŢĂ s. introducere, cuvânt introductiv, cuvânt înainte, (livr.) preambul, (înv.) introducţie, precuvântare, predoslovie, preludiu, procuvân-tare, (grecism înv.) proimion. (~ la un studiu.)

prefaţá vb., ind. prez. 1 sg. prefaţéz, 3 sg. şi pl. prefaţeáză; conj. prez. 1 sg. şi pl. prefaţéze

prefáţă s. f. → faţă

A PREFAŢ//Á ~éz tranz. (cărţi, lucrări) 1) A înzestra cu o prefaţă. 2) A prezenta printr-o prefaţă. /<fr. préfacer

PREF//ÁŢĂ ~éţe f. Comentariu plasat la începutul unei cărţi; cuvânt înainte; cuvânt introductiv; prolog. /<fr. préface, lat. prefatio

PREFÁŢĂ s.f. Cuvânt către cititori aşezat la începutul unei cărţi, care conţine lămuriri, explicaţii etc. legate de opera respectivă; precuvântare. [Pl. -feţe. / cf. fr. préface, it. prefazione].

PREFAŢÁ vb. I. tr. A scrie o prefaţă la o carte. [Cf. fr. préfacer].