PRESUPÚNE, presupún, vb. III. Tranz. 1. A admite în mod prealabil (şi provizoriu) că ceva este posibil, real, adevărat; a fi de părere, a crede, a socoti; a bănui. 2. A avea ca premisă existenţa prealabilă a unui lucru, a fi condiţionat de...; a implica. – Pre-¹ + supune (după fr. présupposer).

PRESUPÚNE vb. 1. (înv. şi pop.) a prepune. (Am ~ că vei veni.) 2. v. bănui. 3. v. crede. 4. a admite, a spune, a zice. (Să ~ că aşa s-au întâmplat lucrurile.) 5. a cere, a implica, a necesita, a reclama. (Inteligenţa ~ reflecţia.)

presupúne vb. supune

A PRESUPÚNE presupún tranz. 1) (urmat, de regulă, de o propoziţie completivă) A admite ca adevărat sau posibil; a bănui. 2) (lucruri sau acţiuni prealabile) A avea drept condiţie de bază. Creaţia presupune inspiraţie. /pre- + a supune

PRESUPÚNE vb. III. tr. 1. A crede, a bănui (ceva dinainte). 2. A necesita, a fi absolută nevoie de ceva în prealabil. [P.i. presupún, conj. -nă, ger. -nând, presupuind. / cf. fr. présupposer, it. presupponere].