PREZÚMŢIE, prezumţii, s.f. (Livr.) 1. Părere întemeiată pe aparenţe, pe ipoteze, pe deducţii; presupunere, supoziţie. ♦ Recunoaştere a unui fapt ca autentic din punct de vedere juridic, până la proba contrară. 2. Părere exagerat de bună despre sine; înfumurare, aroganţă. – Din fr. présomption, lat. praesumptio.

PREZÚMŢIE s. v. aroganţă, fală, fudulie, impertinenţă, infatuare, insolenţă, înfumurare, îngâmfare, măgărie, mân-drie, necuviinţă, neobrăzare, neruşinare, obrăznicie, orgoliu, semeţie, sfrunta-re, trufie, tupeu,vanitate.

PREZÚMŢIE s. 1. v. ipoteză. 2. v. presupunere.

prezúmţie s. f. (sil. -ţi-e), art. prezúmţia (sil. -ţi-a), g.-d. art. prezúmţiei; (presupuneri) pl. prezúmţii, art. prezúmţiile (sil. -ţi-i-)

PREZÚMŢI//E ~i f. 1) Părere bazată numai pe fapte aparente; presupunere; supoziţie; ipoteză. ♢ ~ de nevinovăţie principiu juridic potrivit căruia o persoană învinuită de săvârşirea unei infracţiuni este considerată nevinovată până în momentul când vinovăţia ei va fi stabilită de lege. 2) Opinie prea avantajoasă şi neîntemeiată despre sine; supraestimare proprie. [G.-D. prezumţiei; Sil. -ţi-e] /<fr. présomption, lat. praesumptio, ~onis

PREZÚMŢIE s.f. 1. Părere întemeiată pe fapte aparente; presupunere; supoziţie. 2. Recunoaştere a unui fapt ca autentic până la proba contrară. 3. Părere prea bună despre sine; înfumurare, aroganţă. [Gen. -iei, var. prezumpţie, prezumţiune s.f. / cf. lat. praesumptio, it. presuntione, fr. présomption].