PROŢÁP, proţapuri, s.n. 1. Prăjină groasă de lemn, bifurcată la un capăt, care se fixează la dricul carului şi de care se prinde jugul; rudă. 2. Prăjină cu vârful despicat, în care se înfigea în trecut o reclamaţie prezentată domnitorului, pe deasupra capetelor mulţimii. ♢ Expr. A umbla cu jalba în proţap = a protesta, a reclama; a cere cu insistenţă ceva. 3. Prăjină despicată la un capăt, cu care se culeg fructele, cu care se prind racii etc. ♦ Fiecare dintre cele două beţe, despicate în formă de furcă şi înfipte în pământ, lângă jar, între care se fixează peştele întreg pentru a se frige. 4. Pârghie la moara de vânt sau la fântână. – Din sl. procĕpŭ, bg. procep.

PROŢÁP s. 1. v. oişte. 2. v. pârghie. 3. pârghie. (~ la fântână.)

PROŢÁP s. v. căluş.

proţáp s. n., pl. proţápuri

PROŢÁP ~uri n. 1) Lemn lung şi gros de care se fixează jugul la carul cu boi. 2) Prăjină, de obicei, despicată la unul din capete, având diferite întrebuinţări. ~ pentru oale. ♢ A umbla (sau a veni) cu o jalba în ~ a veni cu o plângere; a se plânge; a se jelui. 3) Instalaţie primitivă, formată din două beţe despicate la un capăt şi înfipte în pământ, între care se pun la fript alimente (carne, peşte etc.). /<sl. proţepu, bulg. procep