PROSTÍE, prostii, s.f. 1. Starea celui lipsit de inteligenţă sau de învăţătură, starea omului prost; (concr.) faptă, comportare, vorbă care denotă o astfel de stare. 2. Vorbă, faptă sau lucru lipsite de seriozitate, de importanţă; fleac; absurditate, inepţie. – Prost + suf. -ie.

PROSTÍE s. v. ignoranţă, incultură, modestie, nepricepere, neştiinţă, simplicitate, simplitate.

PROSTÍE s. 1. nătângie, neghiobie, nerozie, stupiditate, stupizenie, (rar) nătângeală, netoţie, tonţie, (franţuzism rar) sotiză, (înv. şi reg.) nătărăie, (înv.) nărozenie, (fam.) zevzecie. (E de-o ~ proverbială.) 2. dobitocie, imbecilitate, nătângie, neghiobie, nerozie, prosteală, tâmpenie, (înv.) prostime. (A dat dovadă de o mare ~.) 3. (concr.) gogomănie, nătângie, neghiobie, nerozie, nesocotinţă, stupiditate, (rar) netoţie, (înv. şi reg.) nătărăie. (Mare ~ a spus.) 4. dobitocie, idioţenie, idioţie, imbecilitate, inepţie, neghiobie, nerozie, stupiditate, stupizenie, tâmpenie, (înv.) prostăticie. (Ce e ~ asta?) 5. v. absurditate. 6. gafă, poznă. (A comite o ~.) 7. v. copilărie. 8. v. mărunţiş.

prostíe s. f., art. prostía, g.-d. art. prostíei; pl. prostíi, art. prostíile

PROSTÍ//E ~i f. 1) Stare a celui prost. 2) Faptă sau vorbă de om prost; neghiobie; nerozie; stupiditate. 3) mai ales la pl. Vorbe lipsite de importanţă; vorbe goale; fleacuri. ♢ A-i scoate cuiva ~ile din cap a face pe cineva să renunţe la intenţiile sale, considerate ciudate. /prost + suf. ~ie