REFUZÁ, refuz, vb. 1. Tranz. A respinge (ceva sau pe cineva), a nu accepta, a nu primi ceva ce ţi se oferă. ♦ A nu da ceva ce ţi se cere, a nu consimţi la ceva, a nu voi să faci ceva. ♦ (Construit cu dativul) A se priva de ceva, a renunţa la ceva. – Din fr. refuser.

A refuza ≠ a accepta, a admite, a aproba, a primi

REFUZÁ vb. 1. a respinge, (livr.) a denega, (înv.) a apăra, a lepăda, a tăgădui. (~ ajutorul ce i se cere.) 2. v. recuza. 3. v. renunţa.

REFUZÁ vb. v. eschiva, fugi, scăpa, sustrage.

refuzá vb., ind. prez. 1 sg. refúz, 3 sg. şi pl. refúză

A REFUZÁ refúz tranz. 1) (oferte, solicitări etc.) A nu consimţi să primească; a respinge. ~ ajutorul cuiva. 2) (urmat de o propoziţie complementară cu verbul la conjunctiv) A considera inacceptabil pentru sine; a nu accepta. Refuză să participe. 3) A renunţa la ceva; a se priva de ceva. Îşi refuză orice plăcere. /<fr. refuser

REFUZÁ vb. I. 1. tr. A nu primi, a nu accepta, a respinge (ceva). ♦ A nu da (ceva ce ţi s-a cerut). ♦ A se priva de ceva, a renunţa la ceva. 2. intr. (Mar.; despre vânt) A se roti spre prora navei. [P.i. refúz. / < fr. refuser].