REGÉNTĂ, regente, adj. (Despre propoziţii; adesea substantivat) Căreia îi este subordonată altă propoziţie. – Din regent.

REGÉNŢĂ, regente, s.f. 1. Guvernare provizorie, exercitată de una sau de mai multe persoane în timpul minoratului, absenţei sau bolii unui monarh; perioadă cât durează această guvernare: persoanele (sau persoana) care guvernează în această perioadă. 2. Stil în arhitectura şi în artele decorative franceze la începutul sec. XVIII, caracterizat prin supleţea, graţia şi delicateţea elementelor decorative. – Din fr. régence.

REGÉNŢĂ s. (înv.) căimăcămie, locotenenţă.

REGÉNTĂ adj., s. (GRAM.) supraordonată. (Propo-ziţie ~.)

regentá vb., ind. prez. 1 sg. regentéz; 3 sg. şi pl. regenteáză

regénţă s. f., g.-d. art. regénţei; pl. regénţe

REGÉNŢ//Ă ~e f. 1) Guvernare provizorie a unei sau a mai multor persoane împuter-nicite (în timpul minoratului, absenţei sau bolii monarhului). 2) Perioadă cât durează această guvernare. 3) Persoană sau organ colegial care exercită prerogativele monarhu-lui. 4) (în Franţa, la începutul sec. XVIII) Stil în arhitectură şi în arta decorativă care se caracterizează prin graţie şi delicateţe. /<fr. régence

REGENTÁ vb. I. tr. (Franţuzism) A conduce după bunul său plac, a dirija, a domina. [< fr. régenter].

REGÉNŢĂ s.f. 1. Guvernare a unui stat monarhic exercitată de una sau de mai multe persoane în timpul minorităţii sau al absenţei regelui; timp cât durează o asemenea guvernare. 2. (Ist.) Nume care se dădea unor state musulmane din nordul Africii (Tripolitania, Algeria, Tunisia) guvernate printr-o delegaţie a sultanului din Constantinopol. [Cf. fr. régence, it. reggenza].