RETICÉNŢĂ, reticenţe, s.f. Omisiune voită, trecere sub tăcere a unui lucru care trebuie spus; reţinere, rezervă într-o anumită chestiune. ♦ Figură retorică prin care vorbitorul, întrerupându-şi brusc expunerea, trece la altă idee, lăsând numai să se înţeleagă ceea ce a voit să spună. – Din fr. réticence, lat. reticentia.

RETICÉNŢA s. v. reţinere.

reticénţă s. f., g.-d. art. reticénţei; pl. reticénţe

RETICÉNŢ//Ă ~e f. 1) Trecere sub tăcere a unui lucru care trebuia sau putea să fie spus; omitere intenţionată a unui gând; lucru omis. 2) Figură de stil constând în întreruperea bruscă a unei idei şi trecerea la alta, lăsând să se înţeleagă cele neexprimate. /<fr. réticence, lat. reticentia

RETICÉNŢĂ s.f. Omisiune voită, ocolire a unui lucru care trebuie spus; reţinere, atitudine reţinută, rezervată într-o anumită chestiune. ♦ Figură de stil prin care cineva îşi întrerupe deodată şirul gândirii pentru a trece la o altă idee, lăsând numai să se înţeleagă ceea ce ar fi voit să spună. [< fr. réticence, cf. lat. reticentia].