REZONÁNŢĂ, rezonanţe, s.f. 1. Proprietate a unor corpuri sau a unor încăperi de a intensifica şi a prelungi sunetele; răsunet. 2. Stare de vibraţie în care se găseşte un corp sau un sistem fizic când asupra lui se exercită o acţiune exterioară periodică, cu o frecvenţă egală ori apropiată cu frecvenţa proprie vibraţiei corpului sau a sistemului. ♢ Cutie de rezonanţă = cavitate al cărei volum de aer este capabil să oscileze şi să amplifice sunete. 3. (Med.) Tulburare de gândire la schizofrenici, caracterizată prin înlocuirea legăturilor de fond ale acţiunilor prin relaţii verbale, de obicei făcute după asonanţă, rimă sau localizare în timp sau spaţiu. – Din fr. résonance.

REZONÁNŢĂ s. v. răsunet.

REZONÁNŢĂ s. răsunet, sonoritate, timbru, ton. (~ unui flaut.)

rezonánţă s. f., g.-d. art. rezonánţei; pl. rezonánţe

REZONÁNŢ//Ă ~e f. 1) Proprietate a unor obiecte de a intensifica şi de a prelungi sune-tele. Cutie de ~. 2) fiz. Fenomen de apariţie a oscilaţiilor sub acţiunea altor oscilaţii de (aproape) aceeaşi frecvenţă. ~ mecanică. 3) fig. Efect produs de un eveniment, fapt etc. asupra cuiva; răsunet; ecou. /<fr. résonnance

REZONÁNŢĂ s.f. 1. Fenomen care se produce când un corp de dimensiuni mari poate fi făcut să vibreze sub acţiunea unei forţe aplicate la intervale regulate. ♦ Proprietate a unor corpuri, a unor încăperi etc. de a întări şi prelungi sunetele. ♢ Cutie de rezonanţă = cutie care produce rezonanţa unui instrument cu coarde. 2. Creştere puternică a secţiunii eficace a unei reacţii nucleare pentru anumite valori ale energiei particulei-proiectil. 3. Teoria rezonanţei = concepţie reprezentând o dezvoltare a teoriei mezomeriei, care stabileşte, cu ajutorul unor metode ale mecanicii cuantice, structura particulelor chimice. 4. Ecou, răspuns, rezultat. [Cf. lat. resonantia, fr. résonance, it. risonanza].