SIMŢÍRE, simţiri, s.f. 1. Faptul de a simţi; sensibilitate (1). 2. Trăire afectivă, afect, sentiment. 3. Stare normală a organismului în care omul este pe deplin conştient de ceea ce se petrece în jurul lui, fiind stăpân pe simţurile şi pe facultăţile lui intelectuale. ♢ Loc. adj. Fără simţire = fără cunoştinţă; leşinat. ♢ Expr. A-şi pierde simţirea (sau simţirile) = a leşina. A-şi veni în simţire (sau în simţiri) = a-şi reveni din leşin; a-şi veni în fire; a-şi recăpăta stăpânirea de sine. ♦ (Rar) Simţ (1). 4. (Înv. şi pop.; şi în sintagma simţire de sine) Bun-simţ, bună-cuviinţă. – V. simţi.

Simţire ≠ nesimţire

SIMŢÍRE s. v. bun-simţ, sensibilitate, simţ.

SIMŢÍRE s. 1. sentiment, simţământ. (O ~ delicată.) 2. emotivitate, impresionabilitate, sensibilitate. (Artist de o mare ~.) 3. pasiune, sentiment, (livr.) patos, (înv.) simţ. (A cântat cu ~.)

simţíre s. f., g.-d. art. simţírii; pl. simţíri

SIMŢÍR//E ~i f. 1) v. A SIMŢI. 2) Caracter sensibil; sensibilitate. 3) Atitudine afectivă faţă de cineva sau ceva; simţământ. 4) Stare în care omul îşi dă seama de ceea ce se petrece în jur. ♢ Fără ~ fără cunoştinţă. A-şi pierde ~ea (sau ~ile) a-şi pierde cunoştinţa; a leşina. A-şi veni în ~ (sau în ~i) a-şi recăpăta cunoştinţa. 5) pop. Bun simţ; bună-cuviinţă. /v. a simţi