SINCOPÁ, sincopez, vb. I. Tranz. şi refl. A face să sufere sau a suferi o sincopă. – Din sincopă. Cf. fr. s y n c o p e r.

SINCÓPĂ, sincope, s.f. 1. Încetare subită (momentană sau definitivă) a funcţiei inimii, cu întreruperea respiraţiei şi pierderea sensibilităţii şi a mişcărilor voluntare. 2. (Muz.) Efect ritmic, cu caracter dinamic, obţinut prin mutarea accentului unei măsuri de pe timpul tare pe cel slab anterior. 3. Fenomen fonetic care constă în dispariţia unei vocale sau a unui grup de vocale neaccentuate între două consoane ale unui cuvânt. 4. (Rar) Întrerupere, pauză. – Din fr. syncope.

sincopá vb., ind. prez. 1 sg. sincopéz, 3 sg. şi pl. sincopeáză

sincópă s. f., g.-d. art. sincópei; pl. sincópe

A SINCOP//Á ~éz tranz. A supune unei sincope. /<fr. syncoper

SINCÓP//Ă ~e f. 1) med. Pierdere bruscă a cunoştinţei datorită opririi inimii. 2) muz. Deplasare a accentului de pe un timp tare pe timpul slab anterior prin care se obţine un anumit efect ritmic. 3) lingv. Fenomen fonetic care constă în dispariţia unei vocale (sau unui grup de vocale) neaccentuate dintre două consoane. /<ngr. sinkopí, fr. syncope

SINCOPÁ vb. I. tr. A face o sincopă (2, 3). [< fr. syncoper].

SINCÓPĂ s.f. 1. Pierdere a sensibilităţii şi a mişcărilor voluntare datorită încetării subite momentane sau definitive a funcţiei inimii, însoţite de întreruperea respiraţiei. 2. (Muz.) Efect ritmic cu caracter dinamic, obţinut prin mutarea accentului unei măsuri de pe timpul tare pe cel slab. 3. Suprimarea unei vocale sau a unui grup de vocale neaccentuate din interiorul unui cuvânt. [Cf. fr. syncope, lat. syncopa, gr. synkope < syn – cu, koptein – a tăia].