SINTÁXĂ, sintaxe, s.f. Parte a gramaticii care studiază funcţiile cuvintelor şi ale propoziţiilor în vorbire şi care stabileşte regulile de îmbinare a cuvintelor în propoziţii şi a propoziţiilor în fraze. ♢ Sintaxă poetică = totalitatea procedeelor stilistice ale limbii literare care ţin de topica propoziţiei şi a frazei; sintactică poetică. ♦ Parte a logicii simbolice care constituie expunerea derivării expresiilor logice. – Din fr. syntaxe, lat. syntaxis.

sintáxă s. f., g.-d. art. sintáxei; (tipuri, cărţi) pl. sintáxe

SINTÁX//Ă ~e f. 1) Totalitate a tipurilor de îmbinare a cuvintelor şi a modelelor de construire a propoziţiilor. 2) Ramură a lingvisticii care se ocupă cu studiul îmbinării cuvintelor în procesul vorbirii. ♢ ~ poetică totalitate a procedeelor sintactice cu ajutorul cărora se creează efecte stilistice. [G.-D. sintaxei] /<ngr. sintaxix, lat. syntaxis, fr. syntaxe

SINTÁXĂ s.f. 1. Parte a gramaticii care studiază funcţiile cuvintelor şi ale propoziţiilor în vorbire şi care stabileşte reguli privitoare la construirea propoziţiilor şi a frazelor. ♢ Sintaxă poetică = totalitatea procedeelor limbii literare care ţin de topica propoziţiei şi a frazei. 2. Parte a semioticii care studiază construcţiile formale, modul în care semnele se leagă între ele; sintactică. [< fr. syntaxe, cf. lat., gr. syntaxis < syn – cu, taxis – ordine].