SOLITÁR, -Ă, solitari, -e, adj., s.n. 1. Adj. Care se găseşte singur; izolat, singuratic. ♢ Floare (sau frunză etc.) solitară = floare (sau frunză etc.) care creşte singură pe tulpină. ♦ (Despre locuri) Pustiu, neumblat. ♦ (Despre fiinţe; adesea substantivat) Care trăieşte sau căruia îi place să trăiască singur, izolat, departe de societate. 2. S.n. Piatră preţioasă (în special diamant de mare valoare) montată singură la o bijuterie (sau ieşind în evidenţă într-o montură dintr-un grup de pietre mai mici). – Din fr. solitaire, lat. solitarius.

Solitar ≠ nesolitar

SOLITÁR adj., s. 1. adj. izolat, retras, singur, singuratic, (rar) însingurat, (înv.) retirat, (fig.) sihastru. (Un om ~; trăieşte ~.) 2. adj. (BOT.) singur, unic. (Flori ~; frunze ~.) 3. adj. izolat, pribeag, rătăcit, răzleţ, singur, singuratic. (Se uita la un nor ~.) 4. s. (înv.) singuratic. (Inel cu un ~ splendid.)

solitár adj. m., pl. solitári; f. sg. solitáră, pl. solitáre

solitár s. n., pl. solitáre

SOLITÁR¹ ~ă (~i, ~e) 1) Care se găseşte singur; singuratic; izolat. 2) (despre locuri) Care se află în depărtare; situat departe. Parc ~. 3) (despre fiinţe) Care trăieşte singur; singuratic. /<fr. solitaire, lat. solitarius

SOLITÁR² ~e n. Diamant montat singur la o bijuterie sau într-un grup de piese mai mici. /<fr. solitaire, lat. solitarius

SOLITÁR, -Ă adj. Singur, singuratic, izolat. ♦ Pustiu, neumblat. ♦ Care trăieşte retras; retras, iubitor de singurătate. // s.n. Diamant mare care se montează de obicei la un inel. [Cf. fr. solitaire, it. solitario, lat. solitarius].