SPERÁNŢĂ, speranţe, s.f. Sentiment de încredere în rezolvarea favorabilă a unei acţiuni, în realizarea unei dorinţe; nădejde, sperare. ♢ Expr. În speranţa că... = nădăjduind că..., având încredere că... ♦ Încredere în viitorul, în reuşita cuiva. ♦ Persoană tânără şi talentată ori capabilă, de la care se aşteaptă realizări mari. – Din it. speranza.

Speranţă ≠ decepţie, deznădejde, disperare

SPERÁNŢĂ s. 1. nădejde, (înv.) răbdare, sperare, upovăinţă. (Toată ~ mea e în tine.) 2. (înv.) sperare. (X e ~ noastră.) 3. credinţă, nădejde, (rar) nădăjduire, (înv.) nădăjduinţă. (Nu şi-a pierdut ~ în mai bine.)

speránţă s. f., g.-d. art. speránţei; pl. speránţe

SPERÁNŢ//Ă ~e f. 1) Sentiment al unei persoane care speră; credinţă în posibilitatea realizării unei dorinţe sau a unei acţiuni; nădejde. ~ zadarnică. ♢ În ~a că sperând că; nădăjduind că. A avea ~ a spera; a nădăjdui. A nutri ~a a spera în adâncul sufletului. A pierde orice ~ a înceta cu totul de a mai spera; a se descuraja complet. Nu mai este nici o ~ totul este pierdut. 2) Persoană sau lucru care constituie obiectul acestui sentiment; nădejde. Unica ~. [G.-D. speranţei] /<it. speranza

SPERÁNŢĂ s.f. Nădejde. ♦ (Fam.) Persoană capabilă, de la care se aşteaptă mult în viitor. [< it. speranza].