TÉZĂ, teze, s.f. 1. Afirmaţie expusă şi susţinută într-o discuţie; idee principală dezvoltată şi demonstrată într-o operă, într-o cuvântare etc. ♢ Loc. adv. (Înv.) În teză generală = în general. ♦ (Fil.) Idee, propoziţie care formează primul termen al unei antonimii (în filozofiile raţionaliste de tip kantian) sau al unei contradicţii de tip dialectic (în filozofiile hegeliană şi marxistă). 2. Lucrare scrisă, făcută de elevi în clasă sub supravegherea profesorului, la sfârşitul unei perioade de studiu sau la un examen. ♢ Teză de licenţă (sau doctorat) = lucrare ştiinţifică prezentată de un candidat pentru obţinerea titlului de licenţiat (sau de doctor în ştiinţe). – Din fr. thèse, lat. thesis.

TÉZĂ s. 1. v. concepţie. 2. (în logica simbolică) teză logică, tautologie, expresie identic-adevărată, expresie validă, lege logică.

téză s. f., g.-d. art. tézei; pl. téze

TÉZ//Ă ~e f. 1) Afirmaţie enunţată într-o discuţie sau într-o lucrare. 2) mai ales la pl. Idee principală a unei concepţii, formulată concis, urmând a fi dezvoltată şi demonstrată. 3) la pl. Culegere care inserează astfel de idei. 4) log. Enunţ care urmează să fie demonstrat. 5) Lucrare ştiinţifică prezentată pentru a fi susţinută public în vederea obţinerii unui grad ştiinţific; disertaţie. 6) Lucrare scrisă de elevi la sfârşitul unei perioade de studiu. /<fr. these, lat., ngr. thesis

TÉZĂ s.f. 1. Afirmaţie, propoziţie care trebuie demonstrată. ♦ Susţinere; idee principală dezvoltată într-o scriere oarecare, într-o cuvântare. 2. (În filozofia lui Hegel) Prima etapă a triadei, care este negată de antiteză (3) [în DN]. 3. Lucrare scrisă, trimestrială, semestrială etc. dată de elevi în clasă în prezenţa profesorilor. ♦ Lucrare scrisă, făcută în vederea susţinerii unui examen de licenţă, de doctorat etc. [< fr. thèse, cf. lat., gr. thesis].