TREBUÍNŢĂ, trebuinţe, s.f. 1. Nevoie, necesitate. ♢ Loc. adj., adv. De trebuinţă = folositor, necesar, util; trebuincios. ♢ Expr. Îmi face trebuinţă (sau am trebuinţă de...) = îmi este necesar, îmi trebuie... ♦ Interes. 2. (Ieşit din uz) Treabă, afacere, chestiune. – Trebui + suf. -inţă.

TREBUÍNŢĂ s. 1. v. utilitate. 2. necesitate, nevoie, (înv. şi pop.) treabă, (înv. şi reg.) lipsă. (Material didactic pentru ~ele şcolii generale.) 3. v. cerinţă. 4. cerinţă, exigenţă, imperativ, necesitate, nevoie, obligaţie, pretenţie.

trebuínţă s. f., g.-d. art. trebuínţei; pl. trebuínţe

TREBUÍNŢ//Ă ~e f. 1) Ceea ce este (absolut) necesar (pentru satisfacerea unor cerinţe); necesitate. ♢ De (mare) ~ (foarte) util. Cele de ~ cele necesare. În caz de ~ dacă va fi nevoie. A avea ~ a-i trebui. 2) Folos real (adus la ceva). ♢ A nu mai fi de nici o ~ a nu mai folosi la nimic. 3) pop. Chestiune personală care trebuie să fie pusă la punct; interes. ♢ A avea o ~ cu cineva a pune la cale ceva. /a trebui + suf. ~inţă