VIRTÚTE, virtuţi, s.f. 1. Însuşire morală pozitivă a omului; însuşire de caracter care urmăreşte în mod constant idealul etic, binele; integritate morală. ♦ Înclinaţie statornică specială către un anumit fel de îndeletniciri sau acţiuni frumoase. 2. (În loc. prep.) În virtutea... = pe baza, în puterea, ca urmare a... – Din lat. virtus, -tutis (cu unele sensuri după fr. vertu).

Virtute ≠ cusur, defect, meteahnă, viciu

VIRTÚTE s. v. însuşire.

virtúte (integritate morală) s. f., g.-d. art. virtúţii; pl. virtúţi

VIRTÚ//TE ~ţi f. 1) Forţă morală prin care omul tinde către bine şi frumos; perfecţiune morală. 2) Fidelitate sentimentală sau/şi conjugală (a unei femei); castitate. 3) mai ales la pl. Pornire statornică spre a înfăptui anumite acte morale (printr-un efort volitiv). ♢ Cele patru ~ţi curajul, justeţea, prudenţa şi temperanţa. 4): În ~tea... în baza...; ca urmare a...; conform... [G.-D. virtuţii] /<lat. virtus, ~utis

VIRTÚTE s.f. 1. Calitate, forţă morală de a urmări consecvent un ideal etc; perfecţiune morală. ♦ Castitate, curăţenie. ♦ Înclinaţie specială către un anumit fel de îndeletniciri sau acţiuni frumoase. 2. În virtutea... = pe baza, ca urmare a ... [< lat. virtus, cf. fr. vertu, it. virtù].