VOÍNŢĂ, voinţe, s.f. 1. Funcţie psihică caracterizată prin orientarea conştientă a omului spre realizarea unor scopuri şi prin efortul depus pentru atingerea lor. ♦ Trăsătură de caracter manifestată prin decizie fermă şi perseverenţă în învingerea piedicilor, greutăţilor, încurcăturilor de orice fel. 2. Ceea ce hotărăşte cineva; hotărâre, decizie, voie. ♦ Învoire, consimţământ, permisiune. 3. Intenţie, scop, ţel, ţintă. 4. Dorinţă, poftă, chef. – Voi² + suf. -inţă.

VOÍNŢĂ s. 1. v. încuviinţare. 2. v. putere. 3. decizie, hotărâre, vrere. (Prin ~ părţilor.) 4. v. poftă.

voínţă s. f., g.-d. art. voínţei; pl. voínţe

VOÍNŢ//Ă ~e f. 1) Capacitate de a-şi concentra eforturile spre realizarea unui anumit scop; voie. A avea ~. Lipsă de ~. 2) Îndrăzneală în acţiuni; hotărâre; fermitate; decizie. 3) Intenţie premeditată. 4) Senzaţie de satisfacere a gustului; voie; plăcere; plac; poftă; chef. A îndeplini ~a cuiva. ♢ ~a cea de pe urmă (sau ultima ~) dorinţa unei persoane care se află pe patul de moarte. Rea-~ atitudine răuvoitoare. [G.-D. voinţei] /a voi + suf. ~inţă