ZBUCIUMÁ, zbúcium, vb. I. 1. Refl. A se frământa sufleteşte; a se chinui. 2. Refl. şi tranz. A (se) mişca cu neastâmpăr; a (se) agita cu violenţă. – Probabil din buciuma.

ZBUCIUMÁ, zbúcium, vb. I. ~ (din smâc, prin intermediul evoluţiei: smăcina > *sbăcina > *sbucina şi încrucişare formală evidentă cu bucium¹ [; sau din lat. bucināre; sau din bucium¹, fără a-i putea însă explica semantismul] – din rom. provine ngr. μπουτσμω̃)

A (se) zbuciuma ≠ a (se) calma

A se zbuciuma ≠ a se calma, a se linişti

ZBUCIUMÁ vb. 1. v. zvârcoli. 2. a se frământa, a se zbate, a se zvârcoli, (pop.) a se bate, (înv. şi reg.) a se ticăi. (S-a ~ toată noaptea în aşternut.) 3. v. agita. 4. a se chinui, a se consuma, a se frământa, a se zbate, (reg.) a se marghioli, (Bucov.) a se frăsui, (fâg.) a se sfărâma. (Nu te mai ~ atâta pentru toate!) 5. a se agita, a se frământa, a se nelinişti, a se zvârcoli, (Mold. şi Bucov.) a se cioşmoli. (Se ~ în mod inutil.) 6. v. strădui.

zbuciumá vb., ind. prez. 1 sg. zbúcium, 3 sg. şi pl. zbúciumă

A ZBUCIUMÁ zbúcium tranz. (ape) A face să se zbuciume. Furtuna zbuciumă marea. /cf. a buciuma

A SE ZBUCIUMÁ mă zbúcium intranz. 1) A fi cuprins de zbucium; a se agita cu violenţă; a se zvârcoli; a se nelinişti; a se îngrijora; a se frământa; a se agita. 2) (despre ape) A se mişca în valuri mari; a se tulbura; a se agita. /cf. a buciuma