BLANC¹ s.n. 1. Piele tăbăcită, suplă şi elastică, folosită în marochinărie. 2. Fâşie de material insensibil adăugată la capetele bobinelor de film sau de bandă magnetică pentru a le proteja. – Din germ. Blank.

BLANC², blancuri, s.n. Spaţiu alb care desparte două cuvinte tipărite. – Din fr. blanc.

BLANC s. (TIPOGR.) albitură. (~ul completează spaţiile albe dintre cuvinte.)

blanc (piele tăbăcită, material insensibil) s. n., pl. bláncuri

blanc (spaţiu alb) s. n., pl. bláncuri

BLANC¹ s. n. 1. piele tăbăcită, suplă şi elastică, (colorată) pentru curelărie, harnaşamente şi articole tehnice. 2. fâşie de material insensibil care protejează capetele bobinelor de film sau de bandă magnetică. (<germ. Blank)

BLANC² s. n. 1. spaţiu alb care desparte două cuvinte tipărite. 2. (inform.) zonă dintr-un suport de date care nu conţine înregistrări. 3. pauză albă şi tremurătoare care apare uneori în emisiunile tv. (<fr. blanc)

BLANC¹ s.n. 1. Piele tăbăcită vegetal, colorată sau cu faţa naturală, folosită pentru curelărie, harnaşamente şi articole tehnice. 2. Fâşie de material insensibil care apără capetele bobinelor de film sau de bandă magnetică. [< germ. Blank].

BLANC² s.n. 1. (Poligr.) Spaţiu alb care desparte două cuvinte tipărite. 2. Pauză albă şi tremurătoare care apare uneori la emisiunile de televiziune, dând senzaţia că „s-a rupt filmul“. [< fr. blanc].