CIÚTURĂ, ciuturi, s.f. Găleată sau vas făcut din doage sau dintr-un trunchi scobit, care serveşte la scos apa din fântână. ♢ Expr. (Plouă de) toarnă cu ciutura. = plouă foarte tare; plouă cu găleata. ♦ Cantitate (de apă) care încape în obiectul descris mai sus. – Lat. *cytola.

CIÚTURĂ s. v. morişcă, ploscă, urcior.

CIÚTURĂ s. 1. găleată. (Cu ~ se scoate apa din fântână.) 2. (TEHN.) blid, căuş, cupă, (reg.) făcău. (~ la roata morii.)

ciútură s. f., g.-d. art. ciúturii; pl. ciúturi

CIÚTUR//Ă ~i f. 1) Vas din doage cercuite, cu care se scoate apă din fântână; găleată de lemn. 2) Conţinut al unui asemenea vas. O ~ de apă. [G.-D. ciuturii] /<lat. cytola

ciutúră (-ri), s.f. – 1. Recipient, bidon, ploscă. – 2. Urcior. – 3. Găleată. – 4. Paletă, la morile de apă. – 5. Roată cu teici. – 6. Muştiuc de pipă. – 7. (Arg.) Gură, cioc. – Mr. ciutră, megl. ciutură. Lat. pop. *cytola, din gr. ϰάτυλος „scoică“ (Puşcariu 382; REW 2290; Puşcariu, Lat. ti, 61; DAR; Sandfeld 31), cf. it. ciotola. Mai puţin probabilă este der. din gr. ϰύτος (Philippide, Bausteine, 52; Pascu, II, 193), sau din lat. *chytra (Candrea; cf. observaţiile lui Densusianu, GS, VI, 363). A trecut din rom. în ngr. τσιότρα, alb. čuturë, čotrë (faţă de alb. tšutul, din it.), bg. čot(u)ra (Capidan, Raporturile, 194; cf. Conev 80, care interpretează invers şi Mladenov, 690, care explică bg. prin it.), sb. čutura (cf. Miklosich, EW, 419; Berneker 164), mag. csutora, rut. čutora, tc. çot(u)ra (Roesler 609 şi Lokotsch 442 crede, dimpotrivă, că rom. provine din tc.). Cuvîntul tc. este considerat uneori ca der. din it., ceea ce nu este posibil, dacă se are în vedere consoana r, care se explică numai prin rom.