DANTELÁ, dantelez, vb. I. Tranz. A tăia, a cresta marginea unui lucru, dându-i aspectul unei dantele. – Din fr. denteler.

DANTÉLĂ, dantele, s.f. Împletitură fină şi uşoară cu găurele, reprezentând modele variate, executată (manual sau mecanic) din fire subţiri de aţă, de mătase sau de fibre sintetice şi folosită ca garnitură la lenjerie, rochii, perdele etc.; horbotă. – Din fr. dentelle.

DANTÉLĂ s. (reg.) bagatelă, cârligei (pl.), horbotă, spiţură, (Transilv.) cipcă, şpiţ, (prin Ban. şi Transilv.) şlingherai, (înv.) reţea. (Rochie cu ~.)

dantelá vb., ind. prez. 1 sg. danteléz, 3 sg. şi pl. danteleáză

dantélă s. f., g.-d. art. dantélei; pl. dantéle

DANTÉL//Ă ~e f. 1) Împletitură sau ţesă-tură subţire cu desene ajurate, folosită pentru garnisirea obiectelor de îmbrăcăminte, mai ales femeiască; horbotă. 2) la pl. Varietăţi ale unei astfel de ţesături sau împletituri. /<fr. dentelle

A DANTEL//Á ~éz tranz. 1) (obiecte de metal, lemn) A cresta pe margine, dând aspect de dantelă. 2) (batiste, pânze, feţe de masă, piese vestimentare) A garnisi cu dantelă. /<fr. denteler

DANTELÁ vb. I. tr. A cresta pe margini (un lucru), a face ca o dantelă. [< fr. denteler].

DANTÉLĂ s.f. Împletitură fină lucrată din fire de bumbac, de mătase etc., servind la ornamentarea rufăriei, a obiectelor de îmbrăcăminte etc. [< fr. dentelle].