HAR, haruri, s.n. 1. (În religia creştină) Dar², ajutor spiritual, graţie divină acordată omului. ♢ Expr. (Cu sensul religios atenuat sau pierdut) Har Domnului! exclamaţie prin care cineva îşi exprimă satisfacţia pentru reuşita unui lucru; slavă Domnului! ♦ Puterea sacramentală a preoţilor de a oficia actele de cult. 2. Calitate, însuşire, dispoziţie naturală care face pe cineva vrednic de admiraţie; p. ext. talent, vocaţie, dar². 3. (Înv.) Dar² sau răsplată acordată cuiva ca un semn de bunăvoinţă, ca o favoare deosebită. – Din sl. chari.

HÂR interj. 1. Cuvânt care imită mârâitul câinilor. ♢ Expr. Că(-i) hâr, că(-i) mâr sau hâr încoace, hâr încolo, se zice când cineva se încurcă în explicaţii neconvingătoare, mincinoase. 2. Cuvânt care imită zgomotul produs de unele mecanisme vechi (defecte). – Onomatopee.

HÂR interj. mâr!

HAR s. 1. v. milă. 2. v. graţie. 3. v. slavă. 4. v. apti-tudine. 5. v. dar.

har s. n., pl. háruri

hâr interj.

HÂR interj. 1) (se foloseşte, prelungit, pentru a reda hârâitul câinelui). 2) (se foloseşte pentru a reda zgomotul produs de unele mecanisme uzate sau organele respiratorii în cazul unor boli). /Onomat.

HAR ~uri n. 1) (în credinţa creştină) Graţie divină acordată omului. ~ dumnezeiesc. 2) Calitate naturală care trezeşte admiraţie. 3) poet. Aptitudine naturală deosebită; dar; talent; vocaţie. /<sl. chari