MUSTÁŢĂ, mustăţi, s.f. I. 1. Părul care creşte deasupra buzei superioare la bărbaţi. ♢ Expr. (Fam.) A-i rade (sau a-i zâmbi cuiva) mustaţa = a se bucura. A rade (sau a-i zâmbi) pe sub mustaţă = a rade (sau a zâmbi) pe ascuns sau reţinut (şi ironic). A trage (sau a duce) la mustaţă = a bea mult. ♦ (La pl.) Fire lungi de păr care cresc împrejurul botului unor animale. 2. Fiecare dintre antenele insectelor şi ale crustaceelor. II. P. anal. 1. (La pl.) Fire lungi şi subţiri care cresc pe spicul cerealelor. 2. (Pop.; la pl.) Mătasea porumbului. 3. (Pop.; la pl.) Rădăcinile adventive ale porumbului, cepei, viţei de vie etc. 4. (La pl.) Fire de sârmă întrebuinţate în construcţii pentru susţinerea structurii sau a tavanelor false; vergele de oţel care rămân la exterior după turnarea unei piese de beton. [Var.: (pop.) mustéaţă s.f.] – Lat. – V. *mustacea.

MUSTÁŢĂ s. v. antenă.

MUSTÁŢĂ s. v. barbă, mătase, ţeapă.

mustáţă s. f., g.-d. art. mustăţii; pl. mustăţi

MUST//ÁŢĂ ~ăţi f. 1) Păr care creşte deasupra buzei superioare la bărbaţi. ♢ A-i râde (sau a-i zâmbi) cuiva ~aţa a fi mulţumit; a se bucura. A râde (sau a zâmbi) pe sub ~ăţi a râde abia observat. 2) la pl. Peri lungi care cresc în jurul botului la unele animale. 3) Fiecare dintre cele două fire mobile de pe capul insectelor sau al altor animale inferioare; antenă. 4) Fire subţiri situate în jurul gurii la unii peşti, care servesc ca organe pentru pipăit. 5) la pl. Ţepi lungi şi subţiri care cresc pe spicul unor cereale. 6) pop. Mătasea porumbului. [G.-D. mustăţii] /<lat. mustacea