NOMINATÍV, -Ă, nominativi, -e, s.n., adj. 1. S.n. Caz al flexiunii nominale a cărui funcţie specifica este aceea de subiect şi care este considerat forma de bază a substantivului. 2. Adj. (Fin.; în sintagma) Obligaţie nominativă = obligaţie care poartă înscris numele creditorului. – Din lat. nominativus, fr. nominatif.

NOMINATÍV s., adj. 1. s. (GRAM.) (înv.) numitoare. 2. adj. v. nominal.

nominatív adj. m., pl. nominatívi; f. sg. nominatívă, pl. nominatíve

nominatív s. n., pl. nominatíve

NOMINATÍV² ~ă (~i, ~e) 1) Care ser-veşte pentru a numi; cu ajutorul căruia se numeşte. Funcţie ~ă. 2) Care ţine de nomi-naţie; propriu nominaţiei. /<lat. nominativus, fr. nominatif

NOMINATÍV¹ ~e n. lingv. Caz la care stă, de obicei, subiectul şi care răspunde la între-bările: cine? ce? /<lat. nominativus, fr. nominatif

NOMINATÍV s.n. Caz al declinării în care stau subiectul, apoziţia şi numele predicativ. ♢ Nominativ etic = formă de nominativ a pronumelui personal de persoana 2 sg., folosit într-o construcţie în care, ca şi în cazul dativului etic, se cere interlocutorului să participe afectiv la ceea ce se povesteşte. [Pl. -ve. / cf. lat. nominativus, fr. nominatif].

NOMINATÍV, -Ă adj. Care conţine un nume, nominal. ♢ (Fin.) Obligaţie nominativă = obligaţie pe care este scris numele creditorului. [< fr. nominatif].