ÎNCUIBÁ, încuibez, vb. I. Refl. A-şi face cuib; a se vârî (unde nu-i este locul); a se oploşi. ♦ Fig. A pătrunde adânc; a se înrădăcina. [Prez. ind. şi: încúib] – În + cuib.

ÎNCUIBÁ vb. a se înrădăcina, a se statornici, (fig.) a se înţeleni.

încuibá vb., ind. prez. 1 sg. încuibéz, 3 sg. şi pl. încuibeáză

A SE ÎNCUIB//Á mă ~éz intranz. 1) pop. A se instala undeva nepoftit, incomodând. 2) fig. (despre sentimente, stări etc.) A pătrunde adânc; a prinde rădăcini adânci. /în + cuib