ÎNRĂDĂCINÁ, înrădăcinez, vb. I. Refl. A se fixa în pământ prin rădăcini; a prinde rădăcini. ♦ Fig. A pătrunde adânc (în conştiinţă, în obişnuinţă etc.). – În + rădăcină.

ÎNRĂDĂCINÁ vb. a se încuiba, a se statornici, (fig.) a se înţeleni. (Un obicei care s-a ~.)

înrădăciná vb., ind. prez. 1 sg. înrădăcinéz, 3 sg. şi pl. înrădăcineáză

A SE ÎNRĂDĂCIN//Á pers. 3 se ~eáză intranz. 1) (despre plante) A slobozi rădăcini (adânci); a se fixa în pământ cu ajutorul rădăcinilor. 2) fig. (despre obiceiuri, idei) A prinde rădăcini; a intra adânc în uz; a deveni obişnuit; a se încetăţeni; a se statornici; a se împământeni; a se consimţi. /în + rădăcină

A ÎNRĂDĂCIN//Á ~éz tranz. A face să se înrădăcineze. /în + rădăcină