ŞURÚB, şuruburi, s.n. 1. Tijă cilindrică de lemn sau de oţel, filetată, care serveşte la asamblarea a două ori a mai multor piese sau care transmite, transformă sau utilizează în diverse feluri mişcarea de rotaţie într-un mecanism. ♢ Loc. adv. În şurub = în formă de cerc sau de spirală. ♢ Expr. A-i face (cuiva) un şurub prin cap = a-i apuca (cuiva) şuviţe de păr din cap, răsucindu-le şi trăgând de ele. A strânge şurubul = a întrebuinţa mijloace de constrângere faţă de cineva. 2. Nume dat unor unelte, dispozitive etc. care au ca parte componentă un şurub sau care se manevrează prin răsucire. ♦ Fig. Vârtej de apă. [Var.: şurúp s.n.] – Din germ. dial. Schrube.

ŞURÚB s. v. canea, cep, cleşte, menghină, şurubelniţă, vârtej.

ŞURÚB s. (TEHN.) 1. (Transilv. şi Ban.) civie. 2. şurub prizonier v. prizon.

şurúb s. n., pl. şurúburi

ŞURÚB ~uri n. l) Tijă de metal (mai rar de lemn) filetată şi prevăzută cu floare la unul din capete, care serveşte la asamblarea unor piese. ~ de strângere. ♢ A strânge ~ul a) a deveni mai exigent faţă de cineva; b) a aplica mijloace de constrângere. 2) fig. Piesă care se manevrează prin învârtire. 3) fig. Vârtej de apă. /<germ. Schrube