CHIMIÓN s.m. 1. Plantă erbacee umbeliferă cu frunze penate şi cu nori mici, albe-liliachii, ale cărei seminţe aromatice se întrebuinţează în medicină, în bucătărie şi la fabricarea lichiorurilor; chimen (Carum carvi). 2. Compus: chimion-de apă (sau -de-baltă) = mărăraş. [Pr.: mi-on] – Din tc. kimyon.

CHIMIÓN s. (BOT.; Carum carvi) chimen, (reg.) secară, secărea, secărică, secăriţă, tarhon, (Transilv.) molotru.

chimión s. m. (sil. -mi-on)

CHIMIÓN m. 1) Plantă erbacee umbeliferă, având frunze penate şi flori mici, ale cărei seminţe aromatice se folosesc ca mirodenii şi în medicină. 2) Seminţele acestei plante; chimen. [Sil. -mi-on] /<turc. kimyon

CHIMION s.m. 1. Plantă umbeliferă bi- sau plurianuală, spontană sau cultivată, ale cărei seminţe aromatice se întrebuinţează în medicină, iar în bucătăria europeană drept condiment; pop. chimen, chimion-de-câmp, chimion sălbatic (Carum carvi). 2. Plantă umbeliferă anuală ale cărei seminţe aromatice curbate (albe, maronii sau negre), mai mari şi mai amare decât ale chimionului autohton, sunt folosite drept condiment în bucătăria orientală (mai ales chimion alb) şi în cea occidentală, în special în amestecuri de condimente, pentru fabricarea lichiorului, precum şi în farmacie; (comercial) chimion amar (Cuminum cyminum).