CEÁRĂ s.f. 1. Produs natural (de origine animală, vegetală sau minerală) sau sintetic, plastic, insolubil în apă, care se înmoaie şi se topeşte la temperaturi destul de joase şi care are numeroase utilizări în industria farmaceutică, electronică, a hârtiei, cosmetică etc. ♢ Ceară de albine = ceară de culoare gălbuie, cu miros plăcut, caracteristic, produsă de albine, care se recoltează prin topirea fagurilor. Ceară de balenă = spermanţet, ulei de caşalot. Ceară de parchet = amestec de ceară sintetică cu parafină, cerezină, ceară vegetală şi cu alte substanţe, care formează pe parchet o peliculă lucioasă, protectoare. Ceară roşie = amestec de colofoniu, şelac, ulei de terebentină şi culori minerale, care, datorită proprietăţilor lui plastice la încălzire, este folosit la sigilarea scrisorilor, pachetelor, la închiderea ermetică a flacoanelor etc. Ceară montană = ceară minerală obţinută din cărbunii bruni prin extracţie cu solvenţi. Ceară vegetală = strat care acoperă suprafaţa plantelor, mai ales a fructelor. 2. (Geol.; în sintagma) Ceară de pământ = ozocherită. 3. (Fiziol.) Cerumen. – Lat. cera.

CEÁRĂ s. 1. v. cerumen. 2. ceară de balenă v. spermanţet.

ceáră s. f., g.-d. art. cérii; pl. céruri

CEÁR//Ă f. 1) Substanţă amorfă, de culoare gălbuie, produsă de albine, care se obţine prin topirea fagurilor. ♢ Galben ca ~a foarte palid. 2) Substanţă solidă de diferite origini (animală, vegetală, minerală sau sintetică) folosită în industria farmaceutică, electronică, cosmetică etc. Lumânare de ~. ♢ ~ de parchet amestec de ceară sintetică şi parafină, folosit la lustruirea parchetului. ~ roşie amestec de colofoniu cu ulei de terebentină, folosit la aplicarea sigiliilor. ~ de pământ ceară minerală; ozocherită. 3) Substanţă ceroasă, care se formează în canalul extern al urechii; cerumen. [G.-D. cerii] /<lat. cera

ceáră s.f. – 1. Produs natural care se înmoaie şi se topeşte, cu numeroase întrebuinţări. – Ceară roşie, ceară de sigiliu. – 2. Cerumen. – 3. Plantă (Hoya carnosa, Asclepias carnosa). – Mr. ţeară, istr. ţerę. Lat. cēra (Puşcariu 328; Candrea-Dens., 229; REW 1821; DAR); cf. it., prov., cat., sp., port. cera, fr. cire. – Der. ceriu, adj. (gălbui); cerar, s.m. (negustor de ceară; lumînârar); cerărit, s.n. (înv., impozit pe ceară); cerărie, s.f. (magazin de ceară); cerui, vb. (a da cu ceară); ceruială, s.f. (ceruire); ceruitură, s.f. (ceruire). Pentru ceriţică, cf. cerenţel.