COLB, (rar) colburi, s.n. (Reg.) Praf. ♢ Expr. A bate (pe cineva) să-i meargă (sau de-i merge) colbul = a bate tare (pe cineva). – Et. nec.

COLB s. v. praf, pulbere.

colb s. n., pl. cólburi

COLB n. reg. Material solid transformat în particule foarte mici; praf; pulbere; pudră. ♢ ~ de făină scuturătură de făină. A bate pe cineva (de) să-i meargă ~ul a trage cuiva o bătaie zdravănă. A face ~ a face gălăgie. /Orig. nec.

colb (-buri), s.n. – 1. Praf, pulbere. – 2. (Trans. de Nord) Fumăraie. Origine obscură. Dacă sensul al doilea nu este tîrziu, trebuie să presupunem accepţia primitivă de „vîltoare“ şi în acest caz trebuie plecat de la sl. kolo „roată“. Veriga imediată ar putea fi bg. kolba „brăţară“ sau reprezentantul lui sl., căci este uşor de plecat de la ideea de „inel sau vîrtej de fum“ pentru a ajunde la fumăraie. Bg. kolba (› rom. colbă, s.f. (inel, belciug, puţin folosit)) aparţine aceleiaşi familii ca clăbuc, colac; cf. sb. kolobar „inel“, rus. kolob „chiftea“, bg. kolbaš „cîrnăcior.“ Cihac, II, 723, pleca de la pulbere, presupunînd o formă redusă *polb, ce nu pare posibilă. Der. colbărie, s.f. (prăfărie); colbos, adj. (prăfos); colbăraie, s.f. (prăfărie); colburos, adj. (prăfos); colburiu, adj. (gri); colbăi (var. colbui), vb. (a prăfui); colbot, s.n. (acţiunea de a scutura praful); colboti, vb. (a scutura; a mişca; a zăpăci), pe care Drăganu, Dacor., IX, 206, îl pune în legătură cu rut., rus. kolabaty „a agita“, din sl. kolĕbati.