ETÉR, (1, 2, 4) eteri, s.m. (3) eteruri, s.n. 1. S.m. Combinaţie organică lichidă, incoloră, foarte volatilă şi inflamabilă, cu miros aromatic specific, obţinută din alcooli sau din fenoli, cu numeroase folosiri în industrie. 2. S.m. Substanţă ipotetică (a cărei existenţă nu este admisă de fizica modernă) având proprietăţi fizice contradictorii, care ar umple întregul spaţiu şi ale cărei oscilaţii ar constitui undele electromagnetice. 3. S.n. Fig. Aer, atmosferă, cer, văzduh. 4. S.m. (În concepţia unor filozofi greci antici) Al cincilea element al universului (alături de foc, apă, pământ şi aer) din care ar fi alcătuite corpurile cereşti. – Din fr. éther, lat. aether.

ETÉR s. v. aer, atmosferă, cer, slavă, spaţiu, văzduh, zări.

etér („combinaţie organică lichidă“, fil. „element al universului“) s. m., pl. etéri

etér (aer, atmosferă) s. n., pl. etéruri

ETÉR ~i m. 1) Compus organic volatil şi inflamabil, obţinut prin fierberea alcoolului etilic cu acid sulfuric, care este folosit în industria materialelor plastice, a fibrelor sintetice şi în medicină. 2) Mediu material care ar umple spaţiul din univers. 3) fig. Înveliş gazos care înconjoară Pământul; aer; atmosferă; văzduh; cer. /<fr. éther, lat. aether

ETÉR s.m. 1. (În filozofia antică) Al cincilea element constitutiv al cosmosului (alături de foc, apă, aer şi pământ). 2. Compus organic obţinut din alcooli sau din fenoli, foarte întrebuinţat în industrie. 3. Fluid ipotetic care ar exista pretutindeni în spaţiu şi ale cărui oscilaţii ar constitui undele electromagnetice. // s.n. (Fig.) Spaţiul atmosferic. [Pl. -ri, (s.n.) -ruri. / < fr. éther, cf. gr. aither – aer curat].