GUST, gusturi, s.n. I. Simţ prin care organismul primeşte (cu ajutorul limbii şi mucoasei bucale) informaţii asupra proprietăţilor chimice ale unor substanţe cu care vine în contact; senzaţie produsă de o substanţă (alimentară) prin excitarea limbii şi mucoasei bucale; proprietatea unor substanţe (alimentare) de a provoca această senzaţie. ♢ Loc. adj. Cu gust = gustos. Fără (nici un) gust = lipsit de gust bun; fad. ♢ Expr. A da de (sau a afla) gustul (unui lucru) = a incepe să-ţi placă (un lucru). II. Fig. 1. Capacitatea de a înţelege sau de a aprecia frumosul (în natură, în artă). ♢ Loc. adj. De gust = (despre oameni) cu simţ estetic sau artistic dezvoltat; (despre manifestări, realizări ale oamenilor) care exprimă, arată un asemenea simţ. Fără (sau lipsit de) gust = (despre oameni) lipsit de simţ estetic; (despre manifestări sau realizări ale oamenilor) urât. De prost gust = a) care arată lipsa simţului estetic; b) nepotrivit, penibil, jenant. ♢ Loc. adv. Cu gust = cu pricepere, în mod estetic. 2. Înclinaţie, predispoziţie, pornire. ♦ Preferinţă. 3. Plăcere, dorinţă, poftă. – Lat. gustus.

GUST s. 1. preferinţă. (Avem ~uri deosebite.) 2. v. poftă.

gust s. n., pl. gústuri

GUST ~uri n. 1) Simţ al organismului prin care percepe (cu ajutorul limbii şi mucoasei bucale) proprietăţile chimice ale substanţei cu care vine în contact. 2) Senzaţie produsă, în special de alimente, asupra mucoasei bucale şi limbii. ~ sărat. ~ amar. ~ neplăcut. ♢ A da de ~ (a prinde la ~) a începe să placă. 3) Facultate a omului de a înţelege şi a aprecia frumosul. ♢ Cu ~ cu simţ estetic. De prost ~ a) lipsit de simţ estetic; b) care produce o impresie neplăcută. 4) Preferinţă deosebită pentru ceva; predilecţie. ~ pentru cărţi vechi. ~ pentru călătorii. 5) Dorinţă (nestăvilită) de a avea sau de a face ceva; poftă; chef. ♢ A-i trece (sau a i se tăia) cuiva ~ul pentru ceva a nu mai dori ceva. /<lat. gustus