LOCOTENÉNT, locotenenţi, s.m. 1. Grad de ofiţer superior sublocotenentului şi inferior locotenentului-major; persoană care are acest grad. ♢ Locotenent-major = grad de ofiţer superior locotenentului şi inferior căpitanului; persoană care poartă acest grad. Locotenent-colonel = grad de ofiţer superior mai mare decât maiorul şi inferior colonelului; persoană care poartă acest grad. (Înv.); Locotenent-comandor = grad de ofiţer în aviaţia sau marina militară, echivalent cu maiorul; persoană care purtă acest grad. 2. (Înv.) Persoană care ţine locul unui demnitar. – Din it. locotenente.

LOCOTENÉNT s. (MIL.) 1. (înv.) porucic, poruşnic. 2. locotenent-colonel = (rusism înv.) podpol-covnic.

locotenént s. m., pl. locotenénţi; abr. lt.

LOCOTENÉN//T ~ţi m. Ofiţer cu grad imediat superior sublocotenentului. ♢ ~ major ofiţer cu grad între locotenent şi căpitan. ~-colonel ofiţer cu grad între maior şi colonel. /<it. locotenente

LOCOTENÉNT s.m. 1. Locţiitor. ♦ Comandant ajutor al unei mari unităţi din armata Romei antice. 2. Grad militar imediat superior gradului de sublocotenent; ofiţer care are acest grad. ♢ Locotenent-major = grad de ofiţer imediat superior locotenentului; locotenent-colonel = grad de ofiţer imediat superior maiorului; (în trecut) locotenent-comandor = grad de ofiţer din aviaţie sau marină, echivalent cu acela de maior din armata de uscat; cel care purta acest grad. [Cf. it. luogotenente, fr. lieutenant, lat. locum tenens].