MESTEÁCĂN, mesteceni, s.m. Arbore cu scoarţa albă, cu lemnul alb, gălbui sau roşiatic, cu ramuri flexibile, cu frunze verzi-cenuşii şi cu flori grupate în amenţi (Betula verrucosa); p. restr. lemnul acestui arbore. ♢ Mesteacăn mic = specie de mesteacăn, arbust înalt până la un metru, care creşte în regiunile alpine (Betula humilis). Mesteacăn pitic = specie de mesteacăn, arbust până la jumătate de metru (Betula nana). Mesteacăn pufos = specie de mesteacăn, arbust sau arbore cu scoarţa albă sau brună-cenuşie cu pete albe; mestecănaş (Betula pubescens). – Lat. mastichinus.

MESTEÁCĂN s. (BOT.) 1. (Betula verrucosa) (livr.) betulă. 2. mesteacăn pufos v. mestecănaş.

mesteácăn s. m., pl. mestéceni

MEST//EÁCĂN ~éceni m. 1) Arbore cu scoarţa albă, cu frunze argintii şi cu lemnul moale, care creşte în ţările cu climă temperată şi rece. 2) Lemnul acestui copac. /<lat. mastichinus