OPÚNE, opún, vb. III. 1. Tranz. A pune în faţa cuiva sau a ceva, ca împotrivire, un lucru, un argument etc. ♦ Refl. A se împotrivi (rezistând sau făcând uz de forţă), a pune piedici, a ţine piept; a zădărnici. 2. Tranz. A pune faţă în faţă două sau mai multe fiinţe sau lucruri pentru a scoate în evidenţă, prin comparaţie, deosebirile dintre ele. 3. Refl. (Despre unghiuri) A fi aşezat, într-o figură geometrică, în faţa altui unghi sau în faţa uneia dintre laturi; (despre laturi) a fi aşezat în faţa altei laturi sau în faţa unuia dintre unghiuri. [Prez. ind. şi: (reg.) opúi] – Din lat. opponere, fr. opposer (după pune).

OPÚNE vb. 1. v. împotrivi. 2. a se înfrunta, (fig.) a se ciocni. (Se ~ interese antagonice.) 3. a se contrazice, (fig.) a se ciocni. (Tendinţe care se ~.)

opúne vb. pune

A OPÚNE opún tranz. (fiinţe, lucruri, acţiuni etc.) A pune faţă-n faţă (pentru a evidenţia deosebirea dintre ele sau pentru a demonstra incompatibilitatea lor); a contrapune. /<lat. opponere, fr. opposer

A SE OPÚNE mă opún intranz. 1) A nu cădea de acord, ripostând; a fi împotrivă; a se împotrivi. 2) (despre unghiuri sau despre laturi) A fi aşezat în faţa altui unghi sau a altei laturi. /<lat. opponere, fr. opposer